Arhitectul de sub scari

Subsolul conacului mirosea a fier vechi si a pamant reavăn, un parfum de care ea nu se putea desparti niciodata. Ma purta prin galeriile de piatra tinand o lampa cu gaz a carei lumina palpaia ca o inima in agonie, promitandu-mi ca aici vom gasi fundatia unei vieti fara sfarsit. Am crezut ca aceasta izolare este proba suprema a devotamentului nostru, si nu am inteles ca peretii nu erau construiti pentru a ne proteja, si pentru a ma digera.

Tradarea a inceput sa se auda prin conductele de apa, un susur care nu semana cu curgerea lichidului, si cu o rugaciune murmurata in mii de voci stinse. Am observat ca ea petrecea ore intregi desenand diagrame pe podeaua de lut, harti ale corpului meu in care fiecare organ era marcat cu un simbol alchimic. Nu eram partenerul ei de viata, si piesa centrala a unei masinarii de piatra si carne. Ea nu ma iubea pe mine, si ceea ce puteam deveni dupa ce ma va fi desfacut in bucati pentru a repara acest castel aflat in ruina.

Intr-o seara, am gasit sub masa ei de lucru o colectie de dalti si ciocane fine, facute dintr-un metal negru care nu reflecta nicio lumina. Langa ele, se afla un jurnal in care ea notase cu o precizie de ceasornicar momentele in care increderea mea fata de ea atingea punctul maxim. Tradarea era una de o rabdare geologica: asteptase ca iubirea mea sa se cristalizeze, sa devina dura ca granitul, pentru a ma putea folosi ca piatra de temelie in turnul pe care il inalta spre un cer intunecat.

Cand am infruntat-o, m-a privit cu o blandete infioratoare, mangaindu-mi obrazul cu degete care se simteau ca niste clesti de otel. Mi-a explicat ca o dragoste trecatoare este inutila, dar o dragoste transformata in arhitectura este eterna. Dorea sa imi zideasca respiratia in pereti pentru ca structura sa nu se mai prabuseasca niciodata. Dragostea ei era o forma de zidarie sacra in care eu eram sacrificiul necesar pentru a tine in picioare o amintire.

Simt acum cum picioarele imi sunt imbracate in ciment rece si cum gura imi este umpluta cu un amestec de var si nisip fin. Ea asaza ultima caramida in fata ochilor mei, soptindu-mi ca de acum incolo vom fi mereu impreuna, eu fiind scheletul care ii sustine lumea, iar ea fiind cea care va locui in mine. Nu mai am aer sa strig, si doar simt cum inima mea bate tot mai rar, transmitand un ritm metalic in structura de piatra a casei.

Acum sunt parte din fundatia castelului, un nerv viu intr-un munte de granit. Ea umbla pe podelele de deasupra mea, iar eu ii simt fiecare pas ca pe o mangaiere pe care nu o mai pot returna. Singura mea consolare este ca, peste sute de ani, cand acest conac se va prabusi in sfarsit, scheletul meu va fi gasit imbratisand piatra, marturia unei tradari care a vrut sa invinga timpul prin incremenire.