Muzeul de ceara al tacerii

In galeria de la etaj, unde portretele stramosilor par sa isi intoarca privirea de la rusinea prezentului, ea m-a invitat sa-mi ocup locul. Peretii erau tapetati cu o matase galbena, de culoarea pielii unui om bolnav de friguri, si in aer plutea un miros greu de terebentina si miere. Mi-a spus ca sunt singura opera de arta care ii lipseste, si am primit acest compliment ca pe o coroana, nestiind ca este, de fapt, un streang.

Tradarea s-a prelins in mine odata cu vinul gros, de culoarea rubinului, pe care mi-l oferea in fiecare seara intr-o cupa de argint gravata cu scene de vanatoare. Am observat ca mainile ei nu se incalzeau niciodata, si ca respiratia ei nu aburea oglinda atunci cand se apleca sa ma sarute pe frunte. Ea nu cauta un partener de viata, si un model etern care sa nu imbatraneasca, sa nu se miste si sa nu o contrazica niciodata prin vreo vointa proprie.

Intr-o noapte, manat de o neliniste pe care niciun somnifer nu o putea domoli, am intrat in atelierul ei secret de la subsol. Acolo, sub o panza neagra, am gasit nu tablouri, si mulaje de ceara care purtau chipurile tuturor celor care disparusera din district in ultimii ani. Nu erau simple statui, si carcase goale in care ea turnase amestecul ei blestemat de rasini si amintiri. Tradarea era una de o precizie matematica: ma iubise doar pentru structura osoasa a fetei mele si pentru felul in care lumina cadea pe umerii mei la apus.

Cand m-a surprins acolo, nu s-a scuzat. A ridicat un ac lung de argint si mi-a explicat, cu o logica de gheata, ca viata este o eroare de parcurs a frumusetii, o stare tranzitorie care nu face decat sa distruga perfectiunea formei. Dorea sa ma salveze de degradarea timpului prin transformarea mea intr-o piesa de muzeu. Dragostea ei era foamea unui colectionar care nu poate suporta ideea ca obiectul adorat ar putea avea un destin in afara raftului sau.

Simt cum muschii imi devin rigizi si cum vocea mi se stinge intr-un murmur de nisip. Ea a inceput deja sa aplice stratul fin de ceara peste bratele mele, lucrand cu o delicatete care ma face sa plang fara sa pot varsa nicio lacrima. Sunt captiv intr-o armura de transparenta, privind cum ea se pregateste sa ma expuna in lumina rece a lunii, acolo unde voi ramane martorul mut al propriei mele inradacinari in moarte.

Acum ea imi asaza parul cu un pieptene de fildes si imi sopteste ca niciodata nu am aratat mai bine. Sunt o statuie care inca mai simte durerea, un monument al tradarii care va ramane in picioare mult dupa ce ea va deveni tarana. Singurul meu gand, in timp ce ultimul por al pielii este sigilat, este ca frumusetea pe care a cautat-o atat de mult nu este altceva decat o inchisoare in care amandoi suntem temniceri.