Orologiul de sub lespede

Sala tronului, unde ea ma primise in prima noapte de viscol, era acum o cavitate plina de ecouri metalice si miros de ulei de rânced. O iubeam pentru linistea ei de mormant, crezand ca in acea tacere se ascunde o intelepciune de neatins, si nu am inteles ca ea nu era un om care tace, si o masinarie care asteapta sa fie armata. Statea pe jiltul de piatra, iar degetele ei lungi bateau un ritm inegal pe bratele de lemn, un sunet care imita perfect bataile unei inimi in panica.

Tradarea s-a dezvaluit in clipa in care am atins pieptul ei, cautand caldura unei imbratisari de noapte buna. Sub matasea fina a rochiei nu am simtit carne si muschi, si miscarea sacadata a unor rotite de cupru si otel. Ea era un automatism superb, o constructie de ceasornicarie divina, iar eu fusesem adus acolo pentru a furniza singura piesa pe care creatorul ei nu o putuse fabrica: un resort facut din suferinta pura. Ea avea nevoie de agonia mea pentru a-si putea intoarce arcurile interioare si pentru a mai functiona un secol.

Intr-o seara, am gasit in spatele bibliotecii mecanismul de care eram legat fara sa stiu. Un fir de argint, subtire ca o panza de paianjen, pleca din incheietura mainii mele si se pierdea in podea, conectandu-se la angrenajele ei ascunse. Fiecare speranta pe care o nutream, fiecare plan de viitor pe care il faceam in doi, nu facea decat sa stranga arcul central al existentei sale. Tradarea era una de o precizie matematica: ma hranise cu iluzii doar pentru a genera tensiunea necesara miscarii sale.

Cand am incercat sa rup firul, ea s-a intors spre mine cu o viteza inumana, iar ochii ei au scos un sunet de sticla frecata pe metal. Mi-a explicat, cu o voce care era o inregistrare perfecta a propriilor mele declaratii de dragoste, ca suntem un sistem inchis si ca prabusirea mea este energia care ii garanteaza ei gratia. Nu era ura in privirea ei, si doar indiferenta unei unelte care isi foloseste combustibilul pana la ultima picatura.

Simt acum cum forta imi paraseste bratele si cum gandurile imi devin rigide, ca niste dinti de fier intr-o roata zimtata. Ea incepe sa danseze prin sala, iar miscarile ei sunt de o fluiditate ametitoare, alimentate de ultimele ramasite ale vointei mele. Suntem legati printr-un pact de fier: eu devin o statuie de plumb care sustine greutatea acestui castel, in timp ce ea devine o iluzie eterna, capabila sa simuleze viata pe seama mortii mele.

Acum zac sub lespedea din centru, fiind motorul invizibil al acestui loc. O aud pe ea deasupra, intampinand un nou calator cu aceleasi cuvinte pe care mi le-a spus si mie, iar singurul lucru pe care il pot face este sa scrasnesc din rotile mele de os, sperand ca sunetul acesta sa fie inteles ca un avertisment. Dar calatorii nu asculta niciodata sunetele care vin de sub pamant atunci cand in fata lor se afla o femeie cu ochi de cuart si glas de inger.