Privirea din perete

In aceasta casa, ferestrele nu privesc spre exterior, si se intorc inauntru ca niste ochi care si-au pierdut vederea din cauza prea multui intuneric. Ea ma purta prin galeriile de arama cu o mandrie de proprietar, soptindu-mi ca suntem singurii locuitori ai acestui univers de metal si sticla.

Tradarea s-a ivit sub forma unei reflexii intarziate. Intr-o seara, in timp ce ma barbieream in fata oglinzii mari din hol, am observat ca imaginea mea ramanea incremenita cu briciul la gat timp de cateva secunde dupa ce eu lasasem mana jos. Nu era o simpla oglinda, si un ecran facut din mii de fragmente de lentile de ochelari, furate de la cei care locuisera acolo inaintea mea.

Am descoperit in sertarul ei de toaleta o colectie de irisuri conservate in formol, fiecare purtand o alta culoare si o alta spaima. Tradarea era una de o cruzime optica: ea ma orbise treptat, inlocuindu-mi viziunea reala cu o serie de halucinatii proiectate prin sticla peretilor.

Cand am infruntat-o, a ridicat o lupa uriasa si m-a privit ca pe o insecta rara. Mi-a explicat ca realitatea este prea terna pentru un suflet ca al ei si ca are nevoie de o multitudine de observatori captivi pentru a construi un mozaic de existenta. Eu eram doar lentila finala, cea care trebuia sa focalizeze intreaga ei lume de cosmar intr-o singura imagine perfecta.

Simt acum cum lumea se fragmenteaza in mii de cioburi stralucitoare si cum chipul ei se multiplica pana cand devine un caleidoscop de teroare. Ea incepe sa monteze ultimele piese de sticla peste orbitele mele, soptindu-mi ca de acum voi vedea doar frumusetea pe care a ales-o ea pentru mine.

Acum sunt o piesa din corul de observatori muti din pereti. Nu mai am nume, sunt doar o alta lentila prin care ea isi admira propria singuratate. O aud cum trece prin fata mea si stiu ca zambeste, pentru ca reflexia ei in ochii mei de sticla este singura dovada ca ea inca mai are o forma in aceasta casa a tradarilor infinite.