Tapetul din piele de sarpe

Peretii camerei in care ma inchisese aveau o textura bizara, un model de solzi maronii care pareau sa respire in ritmul lampii cu gaz. Ea ma privea de pe fotoliul de catifea, band dintr-o cupa de portelan atat de subtire incat i se vedeau umbrele degetelor prin ea. Imi spusese ca aceasta odaie este sanctuarul nostru, locul unde timpul nu are permisiunea sa intre, si am crezut-o pana cand am simtit prima mancarime pe propria-mi piele.

Tradarea s-a manifestat sub forma unei transformari silentioase. Am observat ca ea nu purta niciodata aceeasi rochie, si totusi textura hainelor ei era mereu identica cu cea a tapetului. Nu eram acolo pentru a fi protejat de lume, si pentru a fi recoltat. Ea era o fiinta care supravietuia prin exfolierea altora, o creatura care isi schimba infatisarea folosind straturile de sensibilitate si amintirile celor care cadeau in plasa farmecului ei. Fiecare sarut era un mod de a desprinde o foita de pe sufletul meu, o pelicula fina pe care o adauga colectiei sale de pereti vii.

Intr-o noapte, cand luna se zarea printre nori ca o rana deschisa, am vazut-o dezbracandu-se de propria piele in fata oglinzii. Sub stratul de alabastru se afla ceva vechi, ceva ce nu avea forma si nici nume, o foame pura care cauta mereu o noua masca. Tradarea era una de o cruzime organica: ma iubise doar pentru ca eram tanar si pentru ca epiderma mea purta inca semnele sperantei. Dorea sa ma lase gol si fragil, in timp ce ea urma sa plece din castel purtand infatisarea mea, zambetul meu si pana si cicatricile mele.

Cand am incercat sa fug, am realizat ca mainile mele se contopisera deja cu peretele. Devenisem parte din decor, o extensie a tapetului pe care il admirasem. Ea s-a apropiat de mine si mi-a mangaiat obrazul care acum avea consistenta hartiei vechi, soptindu-mi ca sunt cea mai frumoasa nuanta de melancolie pe care a purtat-o vreodata. Dragostea ei era o forma de jupuire lenta, o deposedare de sine pana cand nu mai ramanea decat o carapacea goala.

Simt cum ultimele mele ganduri sunt absorbite de solzii de pe pereti si cum identitatea mi se intinde pe toata suprafata camerei. Ea imbraca acum ultima pelicula din mine, potrivindu-si gesturile si vocea dupa chipul meu. Se uita in oglinda si imi multumeste pentru generozitate, in timp ce eu devin o simpla textura intr-o camera in care nimeni nu va mai intra.

Acum ea a plecat spre oras, iar eu raman sa pazesc tacerea acestui castel. Sunt doar un model repetitiv pe un perete de umbre, simtind cum praful se asaza peste mine ca un ultim strat de uitare. Singura mea speranta este ca urmatorul locatar va uri culoarea acestui tapet si va incerca sa il smulga, redandu-mi, prin distrugere, libertatea de a fi din nou nimic.